Saturday, November 3, 2007

00:08 Metroul nou ucide vise!

De ceva vreme (câţiva ani), Metrorex a introdus noile metrouri, din cât mai ţineu minte, cumparate de la 'franţuji'. Îmi aduc aminte cum a fost primul drum cu metroul, eram în vacanţa de vară şi venisem în Bucureşti la un prieten ce se mutase din urbea noastră. Trebuia să ajungem din Militari la Casa Armatei, deci cu metroul la Universitate. Era dupa amiază, lumea ieşea de la muncă. Ne-am înghesuit toţi 4 într-un vagon ce se legăna dubios când urca şi cobora lumea. Uşile s-au închis cu şuieratu' lor ce devine de nesesizat dupa mai multe calătorii. Nu am probleme cu mulţimile (agorafobie)  sau cu spaţiile închise (claustrofobie) însă atunci când nu aveai loc să respiri, şi nu vedeam nimic în nici o direcţie ptr ca eram mic pe vremea aia, m-am simţit asa de expus. Au trecut câteva luni până am mai avut ocazia să ajung iar prin Bucureşti, să merg iar cu metroul. Şi atunci am avut onoarea să merg cu Noul metrou. Cel mai mult mi-a plăcut sunetul pe care îl scotea când pleca, acel ţiuit de parcă începe un film făcut de 20 Century Fox. Însă după atâta mers cu metroul, astăzi nu îl mai aud. Ca multe alte chestii ce devin banale în Bucureşti cu timpul. Oricum, noul metrou arăta mai bine ca cel vechi, evident. Îmi placea, şi încă îmi place, faptul că se vede de la un capăt la altul. Şi mereu îmi apare o dorinţă să aleg de la un capăt la altul.
Dar noile metrouri au venit cu 'the tool of Satan' : agenţi de pază. După investiţia mare pe care au făcut-o în noile metrouri, Metrorex a vrut să o şi protejeze, mai rar în Romania. Aşa că au încheiat un contract cu o firma particulară de pază, al cărei nume nu îmi vine în minte acum. Nu asta are importanţă. Ce fac nea oamenii ăştia? Păi ne păzesc pe noi sau păzesc metroul de noi. Apare aşadar acel sentiment de siguranţă. E bineînţeles doar o iluzie, dar ptr unii e deajuns. Deci, ptr marea majoritate, noile metrouri sunt bune, mai mult loc, mai mult confort. Atunci visele cui sunt ucise de metrou?

Noul metrou ucide visele cerşetorilor. Toată lumea s-a întâlnit cu ei, i-a înjurat sau le-a dat bani, îi vedem şi îi auzim zilnic, chiar le-am învăţat sloganurile, jingle-urile, poeziile : Oameni buni cu suflet mare...de unde daţi da si Dumnezeu...copii acasă...bla bla bla. E interesant să îi urmariţi un pic, să vedeţi cum stă treaba. Unul , doi intra într-un vagon, au deobicei un copil mic în braţe sau unul mai măricel umblă prin faţa voastră. Se pun în genunchi, and the rest is pure opera. Dar nu ştiu dacă aţi observat că fie dupa fiecare coborâre, fie la un intreval de cîteva vagoane, tot ce au adunat este predat supraveghetorului care joacă uneori şi rol de bodyguard. Deci, cam tot ce daţi amărâţilor ăstora, nu rămâne la ei, se duce la vre-un minoritar care ori îi bea, ori cine ştie ce palat cu turnuleţe îşi face. Şi aşa rămâi fără bani. Dar rămâi cu gândul că ai făcut o faptă bună. Da? Dând bani unora care se pot duce să muncească dar care nu vor, ptr ca e mult mai comod să îţi trimiţi odraslele pe care le faci pe scara rulantă, la cerşit. Asta nu se cheamă faptă bună, se cheamă fraiereală!
Dar visele le sunt ucise cu fiecare metrou nou care intră în funcţiune. Asta ptr ca ei nu se urca în noile metrouri, probabil de frica neînfricaţilor agenţi de pază. Şi aşa, cu timpul, numărul cerşetorilor de la metrou va scadea până vor disparea...Ce poveste tristă, nu?
Eu unul am fost marcat de 2 ori de cerşetori. Venind dintr-o urbe mică, unde cerşetorii erau aceiaşi mereu, Bucureştiu mi se parea un Babel. Odată, în faţa Universitaţii Bucureşi , un individ ţinea în mână o bucată de carton pe care era scris : MIE FOAME. Sincer, chestia asta m-a impresionat mai mult decât toate cântecelele cârtiţelor de la metrou. Omul era  scurt şi la obiect. Al doilea incident s-a petrecut bineînţeles la metrou, când intr-o zi în vagonul în care eram eu urcă o tanti care începe clasica melodramă. Însa când m-am întors am văzut un copil cam la 4-5 ani, poate mai mult, îmbracat intr-un costum de ... leu, ca acei copii din reclamele de la Panadol. Costumul era murdar, tocit pe la toate incheieturile. A fost una din acele faze tragi-comice pe care le ţi minte multă vreme şi nu şti dacă e de râs sau de plâns.
Noi să fim sănătoşi!

4 vorbe de duh:

Anonymous said...

ha ha! cat de tare...da mult spirit de observatie mai ai

Eesoos Creestos said...

Dupa cum spune si adina, ai foarte mult spirit de observatie, si imi place cum descrii momentele, in detalii de la cele mai neinsemnate (si care totusi au un rol foarte important).
Adevarul este destul de crunt, dar traim cu el, n-avem ce face. Dupa cum spuneai: "Noi sa fim sanatosi!". Totusi, putem incerca sa mai schimbam, ce se mai poate schimba...

Anonymous said...

scrii tu, sau scriu eu? sau mai bine zis..multe din ideile tale sunt si ale mele, scrise cateodata, dar gandite frecvent...e tare ciudat sa citesti un blog al altcuiva si sa recunosti o parte din ideile tale, din gandirea ta...de fapt, probabil despre unele lucruri multa lume gandeste la fel...si ne mai place sa credem ca suntem diferiti si neintelesi...

UrsuPolar said...

"Cine esti,cine sunt, ce mai beau, ce mai cant?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot sa mint?
Cine sunt, cine esti, oare ma mai iubesti?
Cine e, cine nu, care eu, care tu?"


ma bucur ca mai e cineva cu mine pe aceiasi lungime de unda. ;)

vad voci